* Poetul este cel care, în primul rând, resacralizează limba comunității în care trăiește.
* Mesajul adevărat al poeziei a fost preluat la un moment dat de filosofie și de teologie.
* Poezia și-a pierdut astfel autoritatea sacră, rămânând un fel de cenușăreasă a spiritului.
* Melancolia eminesciană își are obârșia, cred, tocmai în resimțirea acestei fracturi.
.jpg)
ÎN TIMP CE FĂCEAM REVERENȚA
Nu mă vorbiți de rău
n-am vrut să vă spun toate acestea
am vrut să tac dar
tăcerea s-a evaporat în ultima clipă
am vrut să mai fac o ultimă reverență
și să mă retrag
dar în ultima clipă,
în timp ce făceam reverența
pasul mi-a alunecat
corpul meu imens s-a prăbușit peste oraș
a strivit bisericile, circul, clădirea
administrației
a lăsat o gaură imensă în piața centrală
când am vrut să mă ridic
era prea târziu
cuvintele au țâșnit singure
speriate poate de atâta cădere
NINGE
În salonul metalic țipă arcurile saltelei
înfipte în carnea zilei.
Anotimpul plecării coincide cu al sosirii.
Oamenii lasă în urmă străzile măturate
de pașii lor atenți.
Pete de întuneric lovesc plexiglasul dintre lumi.
Adun dimineți ce se ascund după ziduri,
mânate din urmă de arlechini cu cearcăne,
retrași în mânecile largi ale capotului de spital.
Mașina de scris abandonată în mijlocul vrafurilor de cărți
tastează la ore târzii mesaje de dincolo.
În salon, timpul face implozie,
urechile sensibile ale motanilor percep pocnetul surd al plecării.
***
Eu te-am iubit și poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici neliniște și nici tristețe
Ea nu îți va mai da, așa socot.
Fără cuvinte și speranță te-am iubit,
De gelozie,Doamne, și sfială chinuit;
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Așa adânc, așa gingaș, așa de nesfârșit.
CINE-MI DĂ VIAȚA ÎNAPOI?
Cine-mi dă viața înapoi,
cine va deconta biletele pierdute,
cine va-ntoarce norii fără ploi
și clipele, cu miile de sute,
cine va scrie totul, rând cu rând,
cine va da absurdului un rost
și-n pântecele chitului intrând
va zămisli un geniu dintr-un prost,
cine va râde pentru amândoi
să șteargă mări de lacrimi dintr-odat,
să facă nestemate din gunoi
și rai cu poame din pământ uscat,
cine va spune pruncilor povești
în locul meu, cine, răspunde, cine?
Iubit-ai fost, iubită încă ești,
sau numele străinului din mine?
Cine, cine-ți dă viața înapoi,
tu, care-ai fost și moarte și-nviere,
femeie nenăscută, timpu-și cere
smerit iertare pentru amândoi.
COPACUL CARE DĂ VINOVĂȚIE
Vecin era Dumnezeu cu Cain
Mirosea a rufe călcate, a dude
Securea pesimistului doarme în cui
Copacii scapă un fruct ca un cuvânt auzit în copilărie
... fraze întregi de păsări, de stele...
A cheltui o viață ca să-ți dai seama
că spuneai câine, pisicii
Atâtea ape dulci fac mările sărate
Ea călca rufe și cînta
și cânta c-un deget de la munte
sub coroana dudului
Tată, au încetat culorile!
- cu buzele ca două monede coclite,
copilul strigă vidului
1
copilărie jurnalul Annei Frank scris pe fruntea lumii COSTEL ZĂGAN, NEPOTUL LUI KAFKA, EDITURA ECREATOR, BAIA MARE, 2024
