CITIND, CUCEREȘTI LUMEA

copilărie

jurnalul Annei Frank scris

pe fruntea lumii

COSTEL ZĂGAN, NEPOTUL LUI KAFKA, EDITURA ECREATOR, BAIA MARE, 2024

 

CRISTIAN BĂDILIȚĂ, SACRU ȘI MELANCOLIE, TIMIȘOARA, 1997

 * Poetul este cel care, în primul rând, resacralizează limba comunității în care trăiește.

* Mesajul adevărat al poeziei a fost preluat la un moment dat de filosofie și de teologie.

* Poezia și-a pierdut astfel autoritatea sacră, rămânând un fel de cenușăreasă a spiritului.

* Melancolia eminesciană își are obârșia, cred, tocmai în resimțirea acestei fracturi.

 

MATEI VIȘNIEC, Poemul care se citește pe sine, Editura Știința, Chișinău, 2023

ÎN TIMP CE FĂCEAM REVERENȚA

Nu mă vorbiți de rău

n-am vrut să vă spun toate acestea

am vrut să tac dar

tăcerea s-a evaporat în ultima clipă

am vrut să mai fac o ultimă reverență

și să mă retrag

dar în ultima clipă,

în timp ce făceam reverența

pasul mi-a alunecat

corpul meu imens s-a prăbușit peste oraș

a strivit bisericile, circul, clădirea

administrației

a lăsat o gaură imensă în piața centrală

când am vrut să mă ridic

era prea târziu

cuvintele au țâșnit singure

speriate poate de atâta cădere

 

TUDOR GEORGE CALOTESCU, MATRICEA BRÂNCUȘIANĂ, 2012

 CIUDAT

opresc timpul

între două gene

cu una acopăr cerul

cealaltă îmbrățișează câmpul

desfac petala irisului

să pătrundă lumina zâmbitoare

floare albastră de gând

rătăcită între lumi paralele

între două clipe

infinitul e doar un segment

MARCEL VIȘA, SELFIE, EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ, 2023

NINGE

În salonul metalic țipă arcurile saltelei

înfipte în carnea zilei.

Anotimpul plecării coincide cu al sosirii.

Oamenii lasă în urmă străzile măturate

de pașii lor atenți.

Pete de întuneric lovesc plexiglasul dintre lumi.

Adun dimineți ce se ascund după ziduri,

mânate din urmă de arlechini cu cearcăne,

retrași în mânecile largi ale capotului de spital.

Mașina de scris abandonată în mijlocul vrafurilor de cărți

tastează la ore târzii mesaje de dincolo.

În salon, timpul face implozie,

urechile sensibile ale motanilor percep pocnetul surd al plecării.

  

SOLSTIȚIUL CUVÂNTULUI, 2024

 IREAL ITINERANT

Dezbracă teii de floare

trupul tău prea ireal

trupul tău de fată mare

înflorind pe-al nopții val

Trupul tău prea ireal

care totuși parcă este

nufăr tragic tras la mal

dintr-o magică poveste

Care totuși parcă este

trupul tău de fată mare

pe pământ ultima veste

dezbracă teii de floare

Trupul tău ca o poveste

care nu-i atunci când este

COSTEL ZĂGAN

LERMONTOV

 ÎN DARUL TĂU NU CREDE

În darul tău nu crede, o, tânăr visător,

Să fugi de inspirații ca de-o plagă!...

Sunt rătăciri bolnave, un vis apăsător

Al minții tale, irosită vlagă.

Tu n-asculți vocea gravă a solului divin:

E sângele țipând ce-n pieptul tâu palpită!

În trudă sleiește-i izvorul de venin

Dar nu gusta din unda-i otrăvită!

PUȘKIN

 ***

Eu te-am iubit și poate că iubirea

În suflet încă nu s-a stins de tot;

Dar nici neliniște și nici tristețe

Ea nu îți va mai da, așa socot.

Fără cuvinte și speranță te-am iubit,

De gelozie,Doamne, și sfială chinuit;

Dea Domnul să mai fii cândva iubită

Așa adânc, așa gingaș, așa de nesfârșit.  

MAIAKOVSKI

 VOI AȚI PUTEA?

Am smângălit o hartă vie

vărsând vopseaua din pahar

și pe faința cu piftie

pomeții-oceanului amar.

Solzii peștilor să sune

chemările codanelor.

Voi ați putea

cânta nocturne

din

flautul burlanelor?

ESENIN

 ***

Sunt păstor; am drept palate

Al câmpiilor hotar.

Dealuri verzi, îngemănate

Cu-al becaței trigăt rar.

Peste codru țes beteală

Norii galbeni lin spumând.

În plăcuta toropeală

Ascult pinii fremătând.

Umbra verde-o luminează

Plopi sub rouă-n licăr des.

Sunt păstor; am curți de vază:

Iarba moale de pe șes.

Vacile-mi vorbesc de-o seamă,

Dând din cap încetișor.

Luncile spre râu mă cheamă,

Mișcând ramurile lor.

Uitând tot amarul lumii,

Dorm pe cioate ca în grâu.

Mă-nchin zorilor și humii,

Mă cuminic la pârâu.

INVENTEMUL NEPOTRIVIT

 Uneori, nimerești fericirea, fără să vrei!

COSTEL ZĂGAN