TUDOR GEORGE CALOTESCU, MATRICEA BRÂNCUȘIANĂ, 2012

 CIUDAT

opresc timpul

între două gene

cu una acopăr cerul

cealaltă îmbrățișează câmpul

desfac petala irisului

să pătrundă lumina zâmbitoare

floare albastră de gând

rătăcită între lumi paralele

între două clipe

infinitul e doar un segment

MARCEL VIȘA, SELFIE, EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ, 2023

NINGE

În salonul metalic țipă arcurile saltelei

înfipte în carnea zilei.

Anotimpul plecării coincide cu al sosirii.

Oamenii lasă în urmă străzile măturate

de pașii lor atenți.

Pete de întuneric lovesc plexiglasul dintre lumi.

Adun dimineți ce se ascund după ziduri,

mânate din urmă de arlechini cu cearcăne,

retrași în mânecile largi ale capotului de spital.

Mașina de scris abandonată în mijlocul vrafurilor de cărți

tastează la ore târzii mesaje de dincolo.

În salon, timpul face implozie,

urechile sensibile ale motanilor percep pocnetul surd al plecării.

  

SOLSTIȚIUL CUVÂNTULUI, 2024

 IREAL ITINERANT

Dezbracă teii de floare

trupul tău prea ireal

trupul tău de fată mare

înflorind pe-al nopții val

Trupul tău prea ireal

care totuși parcă este

nufăr tragic tras la mal

dintr-o magică poveste

Care totuși parcă este

trupul tău de fată mare

pe pământ ultima veste

dezbracă teii de floare

Trupul tău ca o poveste

care nu-i atunci când este

COSTEL ZĂGAN

LERMONTOV

 ÎN DARUL TĂU NU CREDE

În darul tău nu crede, o, tânăr visător,

Să fugi de inspirații ca de-o plagă!...

Sunt rătăciri bolnave, un vis apăsător

Al minții tale, irosită vlagă.

Tu n-asculți vocea gravă a solului divin:

E sângele țipând ce-n pieptul tâu palpită!

În trudă sleiește-i izvorul de venin

Dar nu gusta din unda-i otrăvită!

PUȘKIN

 ***

Eu te-am iubit și poate că iubirea

În suflet încă nu s-a stins de tot;

Dar nici neliniște și nici tristețe

Ea nu îți va mai da, așa socot.

Fără cuvinte și speranță te-am iubit,

De gelozie,Doamne, și sfială chinuit;

Dea Domnul să mai fii cândva iubită

Așa adânc, așa gingaș, așa de nesfârșit.  

MAIAKOVSKI

 VOI AȚI PUTEA?

Am smângălit o hartă vie

vărsând vopseaua din pahar

și pe faința cu piftie

pomeții-oceanului amar.

Solzii peștilor să sune

chemările codanelor.

Voi ați putea

cânta nocturne

din

flautul burlanelor?

ESENIN

 ***

Sunt păstor; am drept palate

Al câmpiilor hotar.

Dealuri verzi, îngemănate

Cu-al becaței trigăt rar.

Peste codru țes beteală

Norii galbeni lin spumând.

În plăcuta toropeală

Ascult pinii fremătând.

Umbra verde-o luminează

Plopi sub rouă-n licăr des.

Sunt păstor; am curți de vază:

Iarba moale de pe șes.

Vacile-mi vorbesc de-o seamă,

Dând din cap încetișor.

Luncile spre râu mă cheamă,

Mișcând ramurile lor.

Uitând tot amarul lumii,

Dorm pe cioate ca în grâu.

Mă-nchin zorilor și humii,

Mă cuminic la pârâu.

INVENTEMUL NEPOTRIVIT

 Uneori, nimerești fericirea, fără să vrei!

COSTEL ZĂGAN

CE LINIȘTE ADÂNCĂ

 La un metru antic de stâncă

COSTEL ZĂGAN, UNIVERSURI PARALELE

Subiectul zilei:- Ziua Limbii Române

 tu la vorbitor

un vulcan de zăpadă

limba română

haiku de Costel Zăgan din Fulger în trei versuri (18 decembrie 2021)

CRISTIAN BĂDILIȚĂ: CÂNTAREA NECÂNTĂRILOR(2019)

 CINE-MI DĂ VIAȚA ÎNAPOI?

Cine-mi dă viața înapoi,

cine va deconta biletele pierdute,

cine va-ntoarce norii fără ploi

și clipele, cu miile de sute,

cine va scrie totul, rând cu rând,

cine va da absurdului un rost

și-n pântecele chitului intrând

va zămisli un geniu dintr-un prost,

cine va râde pentru amândoi

să șteargă mări de lacrimi dintr-odat,

să facă nestemate din gunoi

și rai cu poame din pământ uscat,

cine va spune pruncilor povești

în locul meu, cine, răspunde, cine?

Iubit-ai fost, iubită încă ești,

sau numele străinului din mine?

Cine, cine-ți dă viața înapoi,

tu, care-ai fost și moarte și-nviere,

femeie nenăscută, timpu-și cere

smerit iertare pentru amândoi.