* Poetul este cel care, în primul rând, resacralizează limba comunității în care trăiește.
* Mesajul adevărat al poeziei a fost preluat la un moment dat de filosofie și de teologie.
* Poezia și-a pierdut astfel autoritatea sacră, rămânând un fel de cenușăreasă a spiritului.
* Melancolia eminesciană își are obârșia, cred, tocmai în resimțirea acestei fracturi.
.jpg)
ÎN TIMP CE FĂCEAM REVERENȚA
Nu mă vorbiți de rău
n-am vrut să vă spun toate acestea
am vrut să tac dar
tăcerea s-a evaporat în ultima clipă
am vrut să mai fac o ultimă reverență
și să mă retrag
dar în ultima clipă,
în timp ce făceam reverența
pasul mi-a alunecat
corpul meu imens s-a prăbușit peste oraș
a strivit bisericile, circul, clădirea
administrației
a lăsat o gaură imensă în piața centrală
când am vrut să mă ridic
era prea târziu
cuvintele au țâșnit singure
speriate poate de atâta cădere
CIUDAT
opresc timpul
între două gene
cu una acopăr cerul
cealaltă îmbrățișează câmpul
desfac petala irisului
să pătrundă lumina zâmbitoare
floare albastră de gând
rătăcită între lumi paralele
între două clipe
infinitul e doar un segment
NINGE
În salonul metalic țipă arcurile saltelei
înfipte în carnea zilei.
Anotimpul plecării coincide cu al sosirii.
Oamenii lasă în urmă străzile măturate
de pașii lor atenți.
Pete de întuneric lovesc plexiglasul dintre lumi.
Adun dimineți ce se ascund după ziduri,
mânate din urmă de arlechini cu cearcăne,
retrași în mânecile largi ale capotului de spital.
Mașina de scris abandonată în mijlocul vrafurilor de cărți
tastează la ore târzii mesaje de dincolo.
În salon, timpul face implozie,
urechile sensibile ale motanilor percep pocnetul surd al plecării.
IREAL ITINERANT
Dezbracă teii de floare
trupul tău prea ireal
trupul tău de fată mare
înflorind pe-al nopții val
Trupul tău prea ireal
care totuși parcă este
nufăr tragic tras la mal
dintr-o magică poveste
Care totuși parcă este
trupul tău de fată mare
pe pământ ultima veste
dezbracă teii de floare
Trupul tău ca o poveste
care nu-i atunci când este
COSTEL ZĂGAN
ÎN DARUL TĂU NU CREDE
În darul tău nu crede, o, tânăr visător,
Să fugi de inspirații ca de-o plagă!...
Sunt rătăciri bolnave, un vis apăsător
Al minții tale, irosită vlagă.
Tu n-asculți vocea gravă a solului divin:
E sângele țipând ce-n pieptul tâu palpită!
În trudă sleiește-i izvorul de venin
Dar nu gusta din unda-i otrăvită!
***
Eu te-am iubit și poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici neliniște și nici tristețe
Ea nu îți va mai da, așa socot.
Fără cuvinte și speranță te-am iubit,
De gelozie,Doamne, și sfială chinuit;
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Așa adânc, așa gingaș, așa de nesfârșit.
VOI AȚI PUTEA?
Am smângălit o hartă vie
vărsând vopseaua din pahar
și pe faința cu piftie
pomeții-oceanului amar.
Solzii peștilor să sune
chemările codanelor.
Voi ați putea
cânta nocturne
din
flautul burlanelor?
***
Sunt păstor; am drept palate
Al câmpiilor hotar.
Dealuri verzi, îngemănate
Cu-al becaței trigăt rar.
Peste codru țes beteală
Norii galbeni lin spumând.
În plăcuta toropeală
Ascult pinii fremătând.
Umbra verde-o luminează
Plopi sub rouă-n licăr des.
Sunt păstor; am curți de vază:
Iarba moale de pe șes.
Vacile-mi vorbesc de-o seamă,
Dând din cap încetișor.
Luncile spre râu mă cheamă,
Mișcând ramurile lor.
Uitând tot amarul lumii,
Dorm pe cioate ca în grâu.
Mă-nchin zorilor și humii,
Mă cuminic la pârâu.
* Poetul este cel care, în primul rând, resacralizează limba comunității în care trăiește. * Mesajul adevărat al poeziei a fost preluat la ...
